CLAUDIU IONESCU: George Enescu

CLAUDIU IONESCU

Maestru Venerabil din Trecut al Lojilor FORUM Nr. 64 și AGORA Nr.175, București;
Asistent pentru Relații Externe al Marelui Maestru al Marii Loji a Moldovei;
Fondator și Director al Revistei FORUM MASONIC

 

 

Voi reproduce acest articol, publicat în urmă cu 11 ani în Forum Masonic. Pentru că anul acesta a avut loc o nouă ediţie (cea de-a XXI-a) a Festivalului Internaţional George Enescu şi pentru că loja mea de perfecţie din cadrul Ritului Scoţian, numită, cum altfel decât George Enescu, împlineste 10 ani de la înfiinţare. Și nu în ultimul rând pentru că sunt meloman.

George Enescu, compozitor român în vârstă de 5 ani şi un sfert

Povestioara aceea pe care am citit-o cu toţii în clasele primare despre micul Jurjac (aşa era alin­tat George Enescu în familie), răsplătit pentru cuminţe­nia sa cu o mică vioară de jucărie cu trei strune – aruncată în foc, căci era dorită una adevărată, s-a întâmplat întocmai!

Plin de personalitate, la numai 5 ani, el îi răs­punde celebrului Eduard Caudella, atunci când e pus să cânte: „Mai întâi cântă-mi dumneata, să văd ce ştii!“. Dar drumul către muzică nu putea începe numai cu melodiile auzite de micul Enescu la tara­ful lui Lae Chioru din Cracalia, de lângă Dorohoi, ori la nunţile din satul naşterii sale, Liveni. Într-o zi, tatăl i-a spus copilului:

– Dacă vrei să faci muzică, trebuie să înveţi notele!

– Dar, tată, muzica se cântă, nu se citeşte!

– Ei bine, dacă nu vrei să înveţi muzica, atunci vei păzi porcii!

– Dacă este aşa, mai bine învăţ muzica…

Şi iată cum s-a întâmplat ca pe pământ să fie un muzician mai mult şi un păzitor de porci mai puţin! „Cu mult mai târziu, la Conservatorul din Paris, am aflat că pot exista şi porcari muzicieni, căci Gounod a consacrat o pagină din opera sa Ulyse unui „cor al porcarilor“, un cor foarte frumos, de altfel! Dacă aş fi ştiut!…“

O dată notele învăţate, micul Enescu a trecut direct la compoziţie; compunea nu cântece sau ariete, ci …opere! Este celebru acel manuscris pur­tând titlul „Ţara Românească – operă pentru pian şi vioară de George Enescu, compo­zitor român în vârstă de cinci ani şi un sfert“…

În anul 1888 (anul inaugurării Ateneu­lui, a cărui orgă avea să fie dăruită ulterior de Enescu), împli­nise 7 ani. O epidemie de difterie cuprinde ţinutul de sus al Moldovei. Înspăimântaţi, după ce mai înainte pierduseră 5 copii din cauza unei alte molime, Maria şi Costache Enescu vor să-şi pună la adă­post copilul. În cel mai fericit chip vine sfatul lui Caudella: „Acest Wunderkind tre­buie dus la Viena, trebuie cultivate darurile sale rare…“. Părinţii l-au urmat. La 5 octombrie 1888, Enescu a intrat la Conservator, fiind al doilea admis, după Kreisler, înainte de a fi împlinit 10 ani. Doi ani mai târziu, este absolvent al Conservatorului vienez.

La 13 ani este îndrumat spre Paris. Iată cum povesteşte în „Amintirile“ sale celebrul pianist Alfred Cortot, atunci având 17 ani, apariţia lui Enescu la Conservator: „Am văzut intrând un băiat cam de vreo 13 ani. Era solid, îndesat şi purta o haină prea strâmtă şi un pantalon prea scurt pentru el… Un cap mare, nespus de gânditor, cu ochi care priveau neîncetat într-o altă parte, tăcut… nu semăna a copil… L-am necăjit, aşa cum fac elevii mai vechi cu cei noi; el însă nu se tulbura sub focul de artificii al întrebărilor noastre:

– Unde ai vrea să intri?

– Nu ştiu.

– Dar cânţi la ceva?

– Da.

– La ce instrument?

– La vioară. Atunci intri la Marsick?

– Poate.

– Cântă puţin, să auzim şi noi.

– Dacă vreţi…

Şi Enescu cântă magnific un fragment din Con­certul de Brahms.

– Dar cânt puţin şi la pian…

Şi Enescu se aşeză la pian şi cântă magnific Allegro-ul din Sonata Aurora.

– Totuşi prefer să compun.

– Cum, compui?

– Da.

– Dar ce? Lieduri?

– Nu, simfonii. Am scris deja trei.

Trei simfonii şi avea 13 ani!“

La 17 ani, în celebra sală Colonne, i se cânta suita Poema română opus 1, compusă cu un an înainte.

Poema română

Anul 1897 (Enescu avea 16 ani) se dovedeşte fecund pentru tânărul compozitor, în acelaşi timp crescând şi faima lui de violonist. O faimă de care se va auzi şi la noi, căci, în urma unui mic accident, Enescu se în­toarce în ţară, exact în momentul în care ar fi putut cuceri Premiul I al Conservatorului. Ce se întâmplase? Legănându-se pe un scaun, acesta se rupe şi Enescu îşi striveşte un deget. Refăcut, la 1 martie, apare pentru pri­ma oară ca dirijor la Ateneul Român, interpretând în primă audiţie pe ţară Poema română.

După acest concert, un comitet a organizat pentru el o colectă în vederea cumpărării unei viori de marcă. Se strâng 9000 de franci, iar tatăl său mai adaugă încă 10.000. De la Stuttgart îşi cumpără un Stradivarius, pe care apoi îl înlocuieşte cu un Guarneri (fabricat în 1736), care se găseşte azi la Muzeul Muzicii Româneşti.

Un prieten şi protector statornic al lui G. Enescu a fost Regina Elisabeta, pe nu­mele de poetă Carmen Sylva, care îi spunea muzicianului „Sfinx“, iar mai târziu „Pinx“. Ea îi dăruieşte, cu prilejul celei de-a 17 aniversări, o copie completă a operelor lui Bach. Castelul Peleş va fi oricând deschis pentru Enescu, ca şi Palatul Regal, unde, în pri­mii ani ai carierei, i se rezervă un apartament ori de câte ori venea în Bucureşti. Pe versuri de Carmen Sylva, Enescu va compune lieduri, o cantată, iar în 1903 va întemeia un cvartet ce va purta numele reginei şi care va apărea în public la Teatrul Naţional, cu ocazia retragerii de pe scenă a Aristizzei Romanescu.

Un violonist de 19 ani cucereşte Europa

Cariera sa violonistică va deveni un maraton. Prima apa­riţie ca solist a fost în februarie 1900 (avea 19 ani), la Paris, când a interpretat Concertul pentru vioară de Beethoven, în cadrul Concertelor Colonne. Obiceiul locului cerea doar aplauze obişnuite, oricât de bună ar fi fost interpretarea. Enescu a fost însă aclamat în picioare. Cronicarul din „Le Figaro“ avea să spună: „Tânărul compozitor e remarcabil şi excepţional dotat. A interpretat Concertul de Beethoven ca un mare artist, cu o nobleţe de stil, o autoritate, o măiestrie, o simpli­tate în atitudine, o puritate sonoră şi o profunzime a sentimentelor admirabile“. Am lăsat epitetele croni­carului francez pentru că acestea definesc arta interpre­tativă a lui Enescu, pe tot parcursul vieţii sale. Chiar dacă el se socotea în primul rând compozitor, apoi violonist.

„Există, se spune, căsătorii din dragoste, dar eu am făcut cu vioara mea o căsătorie din interes. Bineînţeles că am cunoscut cu ea şi clipe bune! Dar îmi era şi ciudă pe instrumentul acesta mic care mă silea să-mi risipesc atât de mult puterile şi timpul!“… Un timp pe care îl dorea consacrat compo­ziţiei şi dirijatului.

În anii de la începutul veacului, Enescu a putut fi auzit în concerte şi ca… pianist, cântând muzică pentru două piane sau acompaniind alţi violonişti. O istorie a muzicii eliberată de rigoarea datelor seci ne vorbeşte şi despre un Enescu… cântăreţ vocal, căci, la o repetiţie din 1937 cu Orchestra Radio, lucrându-se actul al III-lea din Siegfried de Wagner şi lipsind un bas, Enescu a cântat cu vocea sa „plină, expresivă, exactă“, de la pupitrul dirijoral, rolul lui Wotan, spre surpriza asistenţei, care a izbucnit în ovaţii.

Zborul Luceafărului

Încă de la începutul secolului era cunoscut peste tot în Europa: în 1903 debutează la Londra, în 1908 la Roma, în tripla calitate de dirijor, compozitor şi interpret, în 1909 cântă în Rusia, în 1912 la Budapesta, susţine zeci de concerte la Paris, în ianuarie 1923 îşi începe colaborarea cu Orchestra din Philadelphia, apoi şi cu alte orchestre ameri­cane. Ca o ciudăţenie, nici măcar în anii de după al doilea Război Mondial, Enescu nu va accepta să traverseze Atlanticul cu avionul, ci numai cu vaporul.

Drumurile sale se opresc însă şi în cele mai neaşteptate târguri ale României. Gata oricând să dea concerte de bine­facere, nu numai la noi, ci şi în lume, cu o generozitate proprie marilor oameni, Enescu, de exemplu, lansează un apel public prin ziarele „Epoca“ şi „L’Independence Roumaine“ pentru o orgă ce urma să fie instalată la Ateneu, el însuşi dând, în 1914, 30.000 de lei, ori cutreieră spitalele sau frontul pe timpul războiului, sub auspiciile Crucii Roşii, cântându-le răniţilor.

Anii ‘20 îi aduc lui Enescu restituirea manuscri­selor sale considerate valori de patrimoniu, care fuseseră rătăcite în 1916, când 1740 de lăzi, bijuteriile Coroanei şi tezaurul naţional ajunseseră la Moscova…

În 1928, începe lecţiile de vioară cu un băieţaş rotofei, roşcat şi pistruiat, care, după ce îl auzise pe Enescu într-un concert, îl urmărise şi nu-l slăbise cu cererea de a-i fi discipol: Yehudi Menuhin. Audierea micului violonist pisălog are loc în zorii unei zile, la şase dimineaţa, în locuinţa pariziană a maestrului, pe când Enescu îşi făcea bagajele. Menuhin s-a dovedit a fi nu doar o pâlpâire scurtă, un fals copil-minune. Va veni, urmându-şi maestrul, şi în ţară, la Peleş, iar Enescu va şlefui a un talent uriaş şi îi va da dragostea pentru România.

Iubire pentru toată viaţa

În anul 1939, dragostea sa furtunoasă şi sinuoasă pentru Maruca Cantacuzino este încununată de căsătorie. De fapt, ei se căsătoriseră în Elveţia, la Lausanne cu aproape 20 de ani în urmă, când Maruca Rosetti-Cantacuzino abia divorţase. Numai că, înaintea plecării din Bucureşti, Maruca omisese efectuarea transcrierii acestei căsătorii; la întoarce­rea în ţară, termenul trecuse. Căsătoria lor, ca şi divorţul erau valabile doar în Elveţia şi chiar fostul soţ al Marucăi, Mişu Cantacuzino, dacă ar fi vrut să se căsătorească, ar fi devenit bigam!

A mai existat o piedică în legalizarea căsătoriei lor: lui Enescu îi displăcea orice contact cu institu­ţiile administrative. Singurele lui contacte cu administraţia fuseseră doar câteva audienţe pe la ministere oarecare, unde însă nu mergea pentru interese personale, ci pentru a interveni în favoarea altora. De exemplu, Enescu solicitase unui ministru salariul cuvenit pentru o bucătăreasă nedreptăţită de stăpân!

Impozitele i le plăteau alţii în ţară; avea paşaport diplomatic, fusese scutit de armată, deci nu trecuse pe la recrutare, nu el se ocupase de formalităţile de la moartea părinţilor; de terenul pentru construirea vilei Luminiş de la Sinaia se ocupase Maruca, de cumpărarea pământului din Moldova se îngrijiseră avocaţii, de achiziţionarea vilei Les Cytises din Bellevue – prietenii, de organizarea concertelor se ocupau impresarii!

Prăpădul roşu

Cea mai mare parte a banilor câştigaţi în concerte era folosită pentru cumpărarea de pământ, dar şi după Primul Război Mondial şi după al II-lea, valo­rile s-au prăbuşit, iar Enescu a trebuit din nou să ia vioara şi să peregrineze. Una dintre amărăciunile sale a fost aceea a tratării lui la fel cu marii pro­prietari de moşii, iar după 1945 i s-au confiscat rând pe rând proprietăţile, sugerându-i-se pentru unele încheierea unor acte de donaţie. O viaţă de om, Enescu nu a avut propria casă în Bucureşti! A locuit mai ales la Hotel Bratu, din Calea Griviţei, unde închiria cu luna un apartament de trei camere cu pian, apoi pe Ştirbei Vodă, pe actuala stradă George Enescu, la etajul al V-lea al unui bloc de lângă Biserica Albă, apoi la Palatul Cantacuzino din Calea Victoriei, de fapt în mica locuinţă din spatele impresionantului palat. Singura locuinţă cu adevărat a sa a fost vila Luminiş de la Sinaia (pe Cumpătu), pe care o va dona statului român în 1947 cu scopul de a deveni casă de odihnă pentru artişti, intelectuali români sau străini, desemnaţi de un comitet consultativ format, printre alţii, de Mihail Jora, Octav Onicescu, Duiliu Zamfirescu, Romeo Drăghici, avocatul său.

Ani la rând, Enescu a deţinut un apartament în Paris, în Rue de Clichy şi o vilă în Bellevue, lângă Paris, pe care le va vinde în ultimii ani ai vieţii, pu­ternic mar­caţi de lipsuri.

Puţini mai ştiu că Enescu a suferit un atac de cord în decembrie 1936, în timpul unui concert la Oradea; trupul său fusese cuprins şi de germenii unei spondiloze spinale anchilozante.

O, Moldovă, draga mea!

Evenimentele politice se precipitau o dată cu încheie­rea celui de-al Doilea Război Mondial. La ultima sa vizită pe pământurile copilăriei, la Liveni, la Dorohoi şi la Teţcani a fost primit cu urale. În drumul său spre prefectura Dorohoiului, Enescu s-a oprit la furni­zo­rul său de peniţe, cumpă­rându-i-le pe toate care mai erau în depozit. A poposit după aceea la Mihăileni, la mormântul mamei, unde a stat singur cu capul plecat, spunând apoi: „De aici plec odihnit, din seva pământului meu şi numai asta îmi dă curaj să mă pot dezlipi de ţară pentru un timp mai lung!“ „Dezlipirea“ de ţară s-a produs la 10 septembrie, când a pornit cu trenul spre Constanţa, unde avea să se îmbarce pe vaporul Ardealul, care pleca la New York cu personalul ambasadei noastre. Al. Cosmovici povesteşte că, pe puntea vasului, Enescu a rostit cu duioşie versurile: „O, Moldovă, draga mea,/ Cine pleacă şi te lasă/ E pătruns de jalea grea!“

Nu soţia, ci o asistentă socială îi veghează patul de suferinţă. Marea sa iubire, Maruca Cantacuzino, îl lăsase singur în ghearele bolii. Un pat de sufe­rinţă care nu mai avusese loc în propria casă; graţie oamenilor de inimă, Enescu îşi petrece ultimele luni ale vieţii în hotelul Atala din Rue de Chateaubriand. Însăşi Regina Belgiei vine special de la Bruxelles, pentru a-i veghea ultimele clipe. A murit în noaptea dintre 4-5 mai1955. Trupul său se odihneşte în cimitirul istoric parizian Pere Lachaise.

„Enescu va rămâne pentru mine Absolutul prin care eu judec pe alţii“. (Sir Yehudi Menuhin)