NICOLAE ULIERIU

 

 

UlieruÎntr-un text mai vechi, intitulat Anotimpuri ale inițierii, spuneam că, prin cele trei grade ale sale, inițierea nu-i doar urcare din treaptă-n treaptă – deși sensul ascendent al realizării de sine este ferm trasat.

Într-o măsură poate mai în­semnată, mai încărcată de semni­ficații, inițierea este parcurgerea a trei „dimensiuni“: interioare, desigur, dar nu fără legătură cu spațiul – geometric, am putea spune – pe care, temporar, îl locuim.

Sau, în termenii unei matema­tici care n-a căzut cu totul în profan, inițierea este ridicare la cub – altminteri, „șlefuirea pietrei“ ar rămâne vorbă de clacă, iar simbolul „pietrei șlefuite“ și-ar pierde noima/înțelesul de căpătâi.

Întrucât am fost întrebat ce înțeleg, de fapt, prin „ridicare la cub“, voi relua acest exercițiu de imaginație – vorbind despre ceea ce, categorial, ea reprezintă: „ridicarea la putere“.

Ridicarea la putere – sau „exponențierea“, după J. Bourget – înseamnă, algebric vorbind, înmulțirea prin el însuși a unui număr a de n ori; formula este an (citește: „a la puterea n“), unde a, luat ca bază, îl primește pe n ca exponent (din lat. exponens-tis = expus, scos în evidență).

Cum am putea trans-scrie în cheie simbolică toate acestea? – știind că „trans-scrierea“ nu-i doar simplă copiere, ci presupune aducerea/transpunerea textului într-un registru superior de înțelegere și funcționare: fie și numai prin faptul, de mult statuat, că „cine scrie citește de două ori“… Așadar, cum?

Dacă ne amintim vorba, mai veche decât veacul, potrivit căreia «A cunoaște și a fi una sunt», răspunsul ne stă, oarecum, la îndemână: nu putem realiza „exponențierea“ propriei personalități, adică scoaterea ei în evidență (sau, altfel zis, ex-punerea ei, în raport cu un stadiu preformal ori „incipient“), decât prin autocunoaștere… Și, cum orice ex-punere este/implică și o pro-punere, sintagma zisă „autocunoaștere“ desemnează, de fapt, „înmulțirea“ – adică sporirea de sine – a omului prin el însuși: de n ori. Adică: de câte ori este în stare.

Relativ la acest în stare, să ne amintim unul dintre aforismele lui Brâncuși – veritabilă învățătură pentru cine vrea să învețe: «Lucrurile nu sunt greu de făcut, greu e să te pui în starea de a le face »… Ca înalt inițiat, cum pare să fi fost, Brâncuși surprinde, aici, esența devenirii, a pășirii pe Cale – devenire ce presupune, cum voi arăta imediat, cunoaștere și depășire.

Este, cred, ceea ce se-ntâmplă (mai exact: ar trebui să se întâmple) și în cazul inițierii franc-masonice: cu fiecare treaptă urcată în profunzimea unui grad, cu fiece rodnică zăbovire în interioritatea acestuia – spre a realiza, efectiv, și amplitudinea, și deplinătatea unei cât mai reale înțelegeri a multiplelor lui dimensiuni conceptuale -, franc-masonul (adică liberul constructor al propriului Sine) s-ar cuveni să dobândească o nouă cunoaștere de sine; să se „sporească pe sine“: prin, ziceam, „ridicare la putere“.

Or, cum inițierea – în orice doctrină s-ar petrece – este obligatoriu precedată de o „moarte simbolică“ (ceea ce vrea să zică depășirea, pe verticală, a „tenebrelor lumii profane“), pare de la sine înțeles că ridicarea la putere – luată în sensul celor arătate aici – instituie semnul egalitățiii între „autocunoaștere“ și „autodepășire“: făcându-le, astfel, să meargă „mână în mână“, ca două „suflete-pereche“… Altminteri, totul ar stagna sub zodia unui formalism mai nociv, în timp, decât non-cunoașterea și/sau non-depășirea.

Acestea fiind zise, demersul meu s-ar putea încheia; lucrurile, însă, nu se opresc aici… Problema cunoașterii/depășirii se pune într-un sens mult mai profund și, dacă mi-e îngăduit, mult mai grav decât cum apare din cele spuse până acum.

Să luăm, mai întâi, premisa de la care pornește Mircea Eliade în Nostalgia originilor: «… lumea decade prin simplul fapt că există…» Ideea, prezentă – în formulări mai ample – și la René Guénon, oferă primul set de motivații pentru inițiere: numai urcând către origini putem recupera adevărurile fundamentale, adevărurile întemeietoare – pierdute prin/ocultate de continua decădere a lumii.

Și cum poate fi exercitată mai adecvat/mai deplin această recuperare, decât prin ratașarea la o organizație inițiatică? Or, singura organizație care mai păstrează o legătură (firavă, dar reală) cu Marea Tradiție este, în lumea de astăzi, Franc-Masoneria regulară… René Guénon este categoric, în această privință.

Aduc, apoi, în discuție un aspect care ține de propria noastră identitate: cât, din ceea ce mă „definește“ ca individ, se datorează voinței mele? Sau măcar liberei mele acceptări?… Nimic, s-ar putea răspunde; și pe bună dreptate: nume și prenume, sex și an de naștere, apartenență etnică și limbă maternă, aptitudini, culoarea ochilor și-a părului, amprente (digitale, vocale, oculare) – și lista poate continua -, nimic din toate acestea nu-mi aparține printr-un act de voință ori în urma liberului meu consimțământ.

Și totuși, ele – tocmai ele – par a-mi contura/defini „identitatea“… Dar este, ea, adevărata mea identitate? Nu cumva această adevărată identitate mi se desvăluie, pas cu pas și aspect după aspect, abia în urma inițierii? Abia după ce pășesc pe Cale? Abia după ce încerc – și, treptat, reușesc – să mă identific cu Divinul din mine?

Și nu cumva această identificare poate fi socotită suprema formă de „ridicare“ la putere?

O ultimă întrebare mai ridic, în această ordine de idei – idei care mi-au sugerat și ghidat demersul: supus tuturor condiționărilor de care-am amintit, rămâne Omul o simplă creatură?

Fără a-l numi ca atare, Mircea Eliade sugerează (tot în Nostalgia originilor) faptul că a crea poate fi o formă a eliberării de condiționările lumii acesteia… Totul este spus din perspectiva, bine „condiționată“ ea însăși, a istoricului religiilor – dar faptul nu devine, doar pentru atât, mai puțin adevărat; mai puțin semnificativ: «A ști că omul este întotdeauna condiționat presupune înțelegerea ideii că el este totodată o ființă creatoare. La provocarea pe care i-o adresează condiționarea cosmică, psihologică sau istorică, el răspunde prin creație».

Două scurte concluzii, la capătul drumului – capăt care, de fapt, e doar un (nou) început:

* Omul nu este doar creatură; prin ridicare la putere, devine el însuși creator: creator de Sine și/sau creator de artă.

* Creația este ea însăși o formă de inițiere, de cunoaștere și depășire și nu-i deloc întâmplător faptul că (în măsuri diferite, dar certe) marii creatori au fost și mari inițiați.