CRISTIAN FILDERMAN

Loja Zorile Nr.355, București

 

 

Toma d'AquinoPrincipiul demonstraţiei ce urmează e formulat cu claritate de Toma d’Aquino în aceşti termeni: „Este imposibil ca o do­rinţă naturală să fie zadarnică, ori ca o tendinţă firească să nu piară în vid, prin forţa lucrurilor“. (Summa Theologica, I, II, 2, LXXV, a, 6). Există în noi unele dorinţe artificial sau cel puţin dobândite, care nu sunt decât consecinţa obişnuinţelor culpabile sau a vi­selor pe care le contrazice raţiu­nea. Se poate ca noi să suferim din cauza lor, dar suntem respon­sabili de această suferinţă şi dacă aceste dorinţe nu sunt satisfăcute, nu ne putem intra în conflict cu Dumnezeu, care este sfinţenie şi înţelepciune. Dorin­ţele acestea mai mult sau mai puţin particulare nu sunt, într-un cuvânt, decât devierea în direcţii oprite sau absurde ale tendinţelor noastre naturale, al căror obiect este general şi care sunt comune tuturor. Unele instincte corporale sau senzuale țâșnesc din organismul nostru. Îşi iau rolul lor fiziologic ori chiar psihologic. Dar poftele inferioare trebuie să fie dirijate de raţiunea care le indică ce fel sunt obiectele legitime. Simţurile mele tind spre astfel de plăceri. Instinctul animal orânduit de Dumnezeu, fatal, nu se îndreaptă decât spre plăceri utile naturii. Instinctul uman poate devia către plăceri vătămă­toare, pentru că Dumnezeu a lăsat îndrumarea pe seama libertăţii şi inteligenţei omului.

Se află însă în sufletul nostru dorinţe pro­funde, pofte esenţiale, aspiraţii nepotolite, care se confundă cu însăşi fiinţa noastră, care constituie cuvântul său, expresia sa vie şi sunt puctul de ple­care al tuturor activităţilor sale, rădăcina veseliei sale.

Dorim să cunoaştem, dorim să iubim, dorim să fim fericiţi, dorim perfecţiunea dezvoltării de care este capabilă persoanalitatea noastră morală. Aceste tendinţe sunt natural, fiindcă sunt comune tuturor oamenilor; ele scapă de întreprinderea libertăţii, şi departe de a contrazice partea supe­rioară din noi înşine, ele se acordă armonios cu ea!

Or aceste dorinţe nu pot fi zadarnice, şi este imposibil ca tendinţe aşa de radicale să se piardă în vid. Pentru raţiunea aceasta destul de lămurită că, dacă ar fi astfel, Dumnezeu nu ar mai fi nici drept, nici bun, nici puternic. Nu ar avea nici unul din atributele ce se cuvin divinităţii. El n-ar exista.

De altfel este de ajuns să te îndrepţi spre fiinţele create, să le studiezi, să le pătrunzi: minunata lor structură nu ne descoperă numai că El există, Dumnezeu care le-a construit aşa de bine, dar studierea lor ne face să înţelegem că toate organele ţintesc la funcţiile lor, că toate funcţiile întâlnesc în afară mediul pentru care sunt alcătuite, în scurt, că toate tendinţele natural ajung la scopul lor….

În embrion, ochiul este făcut pentru a vedea, el va vedea; aripa pentru a zbura, ea va pluti în aer; înnotătoarele pentru a înota, ele vor spinteca apele: „Dacă embrionul captiv în sânul matern ar putea raţiona, ar zice: “ Eu sunt prevăzut cu organe care nu-mi servesc aici, cu picioare pentru a nu merge, cu dinţi pentru a nu mânca… Răbdare! Aceste organe îmi spun că natura mă cheamă dincolo de viaţa mea prezentă. Va veni o vreme când voi trăi altfel, când aceste unelte vor avea întrebuinţarea lor. Ele şomează, aşteaptă încă. Eu nu sunt decât crisalida unei ființe“ (Ferguson). Astfel de argument avem faţă de sufletul uman. Constatând tentinţele sale naturale, neîmplinite pe pământ, am conchis că spiritual nu-i decât o crisalidă, într-o zi el va trăi pe deplin înveselit sau trist.

Deci este imposibil ca omul, privilegiatul crea­ţiei, să fie singura existenţă vie care să ducă lipsă şi ale cărei aspiraţii esenţiale să dea faliment. Pe de altă parte, aceste elanuri ale naturii noastre către fericire, către adevărul deplin, aceste nevoi profunde de a iubi şi de a fi iubit fără măsură, de a ajunge la perfecta dezvoltare a fiinţei noastre morale şi a libertăţii noastre, nu întâlnesc în această lume mediul pe care-l doresc, scopul pe care-l presupun.

Acest mediu este deci în altă parte, scopul acesta este dincolo de viaţa actuală: sufletul nu coboară în mormânt împreună cu trupul.

 

Setea de fericire care este în suflet demonstrează că există ceva dincolo pentru ea

(Mai mare decât destinul, mai presus decât natura, nevoile satisfăcute nu-l mai pot îndestula: sufletul are dorinţe ce li se pierde măsura, dincolo de mormânt privirea şi-o va îndrepta – Lamartine – Harmonica, I. II, X)

Viaţa umană ar putea fi definită un drum către fericire. Omul este frământat în întregime de o imensă dorinţă de tihnă, de bucurie, de fericire deplină… Dorinţă complexă de altfel şi multiformă. Unii sunt lacomi de bogăţii, de onoruri, de reputaţie, de laude, de stimă, de afecţiune… Alţii au pasiunea plăcerii, a noutăţii, ori mai de grabă a frumoaselor poziţii şi a captivantelor călătorii… Cu toţii însă se supun aceluiaşi secret motor: tendinţei înăscute care-i poartă spre un mod de existenţă ideală, spre un miraj renăscând fără încetare viaţă bogată, in­tensă senină, delicioasă!

Această trebuinţă arzătoare, ca şi cea de a iubi, adesea amăgeşte pe om pe drumuri funestre; dar aceste greşeli şi nebunii, aici chiar demonstrează cât este de nepotolită această sete a naturii noastre!

Totuşi cu toate abaterile bietei libertăţi, cine nu vrea să se forţeze spre a canaliza aceste impulsuri secrete, a le stăpâni şi a le amâna satisfacţia definitivă, rolul providenţial al acestei tendinţe temeinice pentru fericire nu e mai puţin de primă importanţă. Ea îmboldeşte pe om spre a lucra, a munci, a face fecund existenţa sa terestră, chiar de a se jerfi…

Mobilul ultim al tuturor acţiunilor omeneşti, oricât de modeste şi oricât de curate ar fie ele, e căutarea unei părticele de fericire. Însuşi ascetul, în modificările sale, năzuieşte la cucerirea fericirii veşnice, a amiciţiei divine; el vrea să-şi îmbogăţească sufletul cu pace, cu bucurie spirituală, cu frumu­seţe morală… Ceea ce nu-l împiedică, de altfel, de a iubi pe Dumnezeu pentru perfecţiunile sale proprii şi de a uni dragostea pură cu dragostea legitimă şi necesar interesată de sine.

Michelet a înţeles pe deplin că pârghia umani­tăţii şi că raţiunea psihologică a tuturor progre­selor ar fi acestă sete nepotolită de fericire, care ţâşneşte din însăşi fondul naturii noastre. „Scoateţi această râvnire, zice el, după infinit…, secolele pietrificate se înţepenesc“ (Michelet, Le Genie des Religions, I, c, I)

Faptele învaţă de altminteri că această tendinţă naturală spre fericire, nu este niciodată satisfăcută în această viaţă. Fără îndoială, Providenţa „a aran­jat“ lucrurile în aşa fel ca noi să atingem, puţin toate sensurile, fărâmituri de fericire efemeră. Era necesar să fie aşa, deoarece fără aceste aconturi posibile ale fericirii viitoare, noi am fi rămas inactivi. Imperativul categoric cu totul uscat nu ar fi îndemnat absolut la acţiune decât foarte rari voinţe de elită şi lumea ar fi fost transformată într-un deşert steril şi pustiu.

Dar aceste părticele de fericire, pe care omul le cucereşte cu aviditate, nu sunt ţinta pe care o urmăreşte. S-ar putea chiar formula această lege psihologică: Cu cât ne afundăm buzele în cupa bucuriilor terestre, cu atât setea noastră de fericire se înviorează şi cu atât mai mult suferim de dezamăgirea fatală. Achiziţia unei iluzii de fericire face dorinţa noastră mai sensibilă, o intensifică, şi cum disproporţia între tendinţa noastră şi fericirea încurcată pe care o întâlnim se face mai simţită, mai vivace, evidenţa că ultimul nostru scop e irealizabil în această lume, devine şi mai izbitoare.

Experienţa fiecăruia ar putea fi pusă aici la contribuţie. Cine ar îndrăzni să se numească perfect fericit? Cei care au posedat bogăţii cu cea mai mare îmbelşugare, cei care au cunoscut zile glorioase, cei care s-au bucurat de plăcerile cele mai rafinate, cu toţii au făcut această sinceră mărturisire: Este un abis între ceea ce sunt şi ceea ce vreau să fiu, între fericirea incompletă pe care o gust şi fericirea ideală pe care o visez!

Pasiunile de îndată după o beţie totdeauna scurtă, se răspândesc cu vaiete sfâşietoare. Musset care căutase plenitudinea fericirii în plăceri senzuale cele mai violente, în iubirea cea mai nebună, în reputaţia cea mai lăudăroasă şi în delicatele farmece ale artei, a cântat falimentul crud al speranţelor sale: „Mi-am pierdut forţa şi viaţa/ Şi prietenii şi veselia…“

Împăratul Septimiu Sever a făcut această mărtu­risire: „Am fost orice, dar nu mi-a servit la mare lucru“. Mazarin, contemplând lucrurile minunate acumulate în palatul său, replică: „În curând va trebui să părăsesc toate acestea“. Alexadru cel Mare se vedea stăpânul lumii, când a trebuit să se oprească gâfâind şi nenorocit la frontierele Indiei.

Napoleon credea că a ajuns la cel mai înalt grad de putere ce se putea concepe şi în orgoliul său zicea: „Viitorul! Viitorul este pentru mine! El uita de ceea ce s-ar fi făcut a doua zi: Mâine la Waterloo; mâine la Sfânta Elena; mâine la mormânt“.

Cei moderaţi sunt oare mai satisfăcuţi? Ei o spun câteodată. După Horaţiu, ei pretind, mulţu­mindu-se cu o „mediocritate elegantă“, că ajung la fericire. De fapt nu-i nimic. Numeroasele ode ale lui Horaţiu dau pe faţă o melancolie profundă. Stăpânul fericirii burgheze pare continuu chinuit de spectrul morţii căre-l face să pălească şi care tot cu un mers „tot aşa de indiferent“, bate la uşa palatelor „ca şi la cea a colibelor“…

Fiecare dintre noi să se întrebe astfel! Orele noastre de bucurii, secrete, de tihnă modestă, minutele noastre de viaţă mai agreabilă şi mai intensă împlinesc ele în totul dorinţele noastre, răspund ele perfect tuturor aspiraţiilor noastre? Sufletul nostru posedă, cu toate şansele pământeşti, un gol penibil şi care nimic nu-l poate umple. Aceasta este mărturisirea pe care cu toţii o facem.

Argumentele pentru aceasta sunt multiple şi preîntâmpinate: nu numai moartea ne pândeşte şi ne ameninţă cu totală distrugere fericirea noastră de azi; dar mobilitatea şi imperfecţiunea fatală a tuturor lucrurilor de aici fac ca regretele noastre să fie totdeauna nenumărate, fără remediu şi ca mulţumirea noastră trecătoare să se împrăştie repede atunci când ne coborâm în noi înşine pentru a sonda pe viu tendinţele noastre. Frumosul vis dintr-o noapte nu dăinuieşte în faţa viziunii crude a realităţii.

Norocul este un fruct pe care-l rod neliniştile, necazurile zilnice, munca adesea grea, insufi­cienţele relative, şi cel ce are bani, nu are întotdeauna sănătate, fericirea familiar, stima altora şi o mie de alte bunuri al căror ansamblu numai ar constitui o fericire fără neguri.

Bucuriile căminului sunt la rândul lor ameste­cate cu nenumărate griji: iubirea conjugală cea mai arzătoare nu poate evita vicisitudinile existen­ţei, ciocnirile ce provin din caractere, insultele pe care timpul le aduce din belşug frumuseţii, întristările pe care le aduce boala sau preocupările materiale.

Aşa este pentru toţi „fericiţii“ acestei vieţi. Mereu le lipseşte ceva, chiar multe lucruri… Or, sufletul uman tinde cu o forţă irezistibilă către o grupare completă a tuturor bunurilor, căci numai această totalitate face fericirea. În rest, e nevoie de a insista atât? Suferinţa, sub o formă sau alta, cu diverse grade, mai curând ori mai târziu, e soarta tuturor oamenilor. Plângerea ce iese din toate piepturile omeneşti e imensă, universală, ca ceea ce se ridică din valurile Oceanului… Sfinţii înşişi, cu toate bu­nurile preţioase care se revarsă în sufletul lor: pacea conştiinţei, graţia divină, nădejdea mântuirii, iu­birea voinţei lui Dumnezeu, nu se bucură nicide­cum de fericirea ideală către care aspiră natura lor. Potrivit cuvintelor liturgice, ei „gem“ şi „plâng“ ca şi exilaţii, ca fiii Evei întârziaţi într-o vale a plânge­rilor. Departe de a-i cruţa, Providenţa îi face privi­legiaţi ai Crucii, asociaţi ai lui Hristos, cel ce suferă şi izbăveşte.

În cazul acesta se impune concluzia: pentru ca fericirea (adică viaţa ideală, bogată, intensă, plină de toate bunurile, ferită de toate relele), care este limita supremă a tuturor aspiraţiilor fiinţei noastre, nu se întâlneşte aici, trebuie să se găsească sus într-o cetate invizibilă. Voi urca? Mă voi coborî? Îşi zice prea des câte o nenorocită victimă a îndoielii contemporane. Cum poate să ezite un spirit lucid şi logic în faţa unei asemenea chestiuni? Sufletul oare să coboare în groapă împreună cu corpul veştejit; să tindă el către pulberă, către umbră, către imobilitatea definitivă? Dar este destul că simţim în noi aceste elanuri passionate care ne conduc spre o viaţă deplină, captivantă, fericită, pentru a înţe­lege că sufletul nostru are un destin care-l aşteaptă dincolo de mormânt, şi că el este făcut pentru a urca şi nu pentru a coborî. Foarte bine a punctat Jouffroy: „Scopul omului, aşa cum rezultă din natura sa, nu se împlineşte perfect din această viaţă. Luaţi o tendinţă a naturii noastre… Evident că ea nu este complet satisfăcută… Orice lucru al omului tinde spre acest scop, dar cu o veşnică rezistenţă din partea lucrurilor. E clar deci că scopul vieţii este distinct de viaţă.“ (Cours de Droit naturel, p. 168).

Dacă ar fi altcumva, Dumnezeu ar fi crud. Pentru ce ar fi pus în noi aceste dorinţe imense? El nu putea evita cu înlesnire această tortură! El, care a creat atâtea inimi compătimitoare, devotate, tandre, delicate, n-ar avea El chiar această bunătate elementară care nimbează fruntea fiinţelor ieşite din mâinile sale! Perfecţiunea sa ar fi inferioară faţă de a noastră! Ce non-sens! Băieţi nebuni, rătăciţi prin suferinţă, au îndrăznit să împingă blasfemia până la această extremitate! „O, natură, spune-mi mamă imprudentă, pentru ce mă obsedezi cu această sete arzătoare, dacă nu cunoşti izvorul unde s-o potoleşti? Trebuia să-l creezi, mamă vitregă, ori să-l cauţi“. (Musset – La Coupe et les Levres)

Acestea sunt rătăciri ale sensibilităţii pusă la încercare. Raţiunea ne spune: Creatorul tuturor tandreţelor şi al tuturor bunătăţilor posedă în gra­dul supreme perfecţiunile pe care le-a pus în creatu­rile sale. Dumnezeu nu poate fi decât cel mai bun dintre părinţi, cea mai iubitoare dintre mame, cel mai afectuos dintre prieteni. Dacă ne-a adâncit sufletele, apoi aceasta este pentru a le umple! Dacă ne îndeamnă prin aspiraţiile profunde către ţărmu­rile fericirii, face aceasta să ne apropiem într-o zi de ea!

Nevoia noastră de a cunoaşte probează că există ceva mai presus de inteligenţa noastră.

(Când, eliberaţi de iluziile pe care ni le face corpul şi simţurile, ne vom bucura de contemplaţia vietăţilor eterne, atunci vom gusta voluptatea pură…“ – Jean Jacques Rousseau, Emil, partea III, Profesiunea Credinţei Vicarului Savoyard)

Inteligenţa noastră probează o trebuinţă nepotolită pentru întreaga veritate, pe care viaţa actuală n-o satisface. Curiozitatea ne este naturală. Căutăm să ştim totdeauna din instinct. Sufletul nostru nu este în repaos decât când a văzut cum şi pentru ce al lucrurilor. Cei mai modeşti ar dori să fie savanţi. Ei pismuesc pe cei mai instruiţi. Şi cei ce au cunoştinţe ar dori să dobândească tot mai multe! Această dorinţă de a cunoaşte este stimulentul activităţii noastre mintale şi ei i se datorează progresul ştiinţelor.

Dar ambiţia noastră de a scruta totul, de a rezolva totul, de a aprofunda totul se izbeşte de o mie de obstacole. Mijloacele materiale pentru a se instrui lipsesc celei mai mari părţi, alţii nu au decât noţiuni superficiale, incomplete şi confuze asupra obiectelor celor mai captivante ale gândirii: timpul şi răgazurile lipsesc pentru a sonda, a studia şi a lămuri verităţile de toate ordinele. Savanţii de altfel mărturisesc că, cu cât ştiu mai mult, cu atât se văd că nu ştiu nimic. Printre ei, cei mai mari sunt cei mai modeşti şi mărturisesc că misterul îi strange din toate părţile. Nu pot înţelege viaţa, jocul său subtil şi infinit de variat. Declară că în univers totul este o enigmă şi că ei asistă, încântaţi, dar neputincioşi, la un spectacol grandios al cărui secret le scapă. Specializaţi, până a trece ca maeştri în meseria lor, sunt obligaţi să-şi închidă gândirea în frontierele strâmte şi să se condamne la o ignoranţă mai mult ori mai puţin mare de o mie de obiecte ce i-ar fermeca. Ştiinţa este amăgitoare şi se poate compara cu un şir de munţi de netrecut, unde călătorul de pe înălţimile fiecărui pisc cu greu urcat, vede la poale că se scobesc adâncimi mai profunde şi în faţa sa înălţându-se vârfuri cu mult mai inaccesibile. (Coppee – La Bonne Souffrance)

Această neputinţă de a atinge toată veritatea este o probă la care mulţi sucombă. Scepticii sunt descurajaţi, cei care, nemai având încotro declară că spiritual nostrum e cu totul incapabil de a ajunge la adevăr.

Inteligenţa e în imposibilitate de a satisface în această viaţă, tendinţa sa către posesiunea depli­nei verităţi. Există prin urmare, pentru ea, o altă viaţă care-i rezervă ceea ce ea caută în zadar printre umbrele de aici. Dumnezeu nu poate, în incompa­rabila sa înţelepciune, să lipsească sufletul de scopul său care-i natural. Şi Fericitul Augustin, gândind la pasiunea amicului său cel mai scump, pentru ştiinţe, se consola de moartea lui care-i storcea lacrimi prin această afirmaţie ieşită din comun: “Acolo, în sânul lui Dumnezeu, Nebridius al meu este viu. Acolo soarbe înţelepciunea, atât cât e de lacom”. (Fer. Augustin, Confesiuni, LIX, III)

Nevoia noastră de a vedea dezvoltându-se per­sonalitatea morală pe care stăm demonstrează că există o lume mai bună pentru libertatea noastră.

(Moartea e o trecătoare în care pentru a mări tot schimbul/Cine fu pe pământ atlet, în abis e arhanghel. Pe pământ eşti mărginit, pe pământ eşti surghiunit. Dar sus creştem fără a jena Infinitul. – V. Hugo)

Persoana umană care este constituită din fiinţa distinctă, inteligentă şi liberă, care suntem, doreşte invincibil de a exista, de a trăi şi a atinge în toate chipurile amploarea de care este capabilă. Instinctul de conservare, iubirea de sine, ambiţia, orgoliul, nu sunt decât diverse aspecte, legitime ori rătăcite, ale acestei tendinţe. Mai mult, noi cugetăm cu întristare la o perfecţiune morală care ne scapă totdeauna, şi care mereu ne atrage, fiindcă ne sim­ţim făcuţi pentru ea. Aspirăm la o demnitate de viaţă mai mare, la o virtute fără prihană, la o conduită care din toate punctele acordă cu raţiunea noastră, cu voinţa lui Dumnezeu, şi să fie scutită de orice urâţenie, de orice micime, (josnicie), de orice laşitate. Se va zice că această tendinţă este întâlnită, puţin pronunţată, la mulţi oameni. Ea există totuşi întunecată şilâncezită de slăbiciunile repetate şi trecute în obişnuinţe. Dar acest fapt pe care viciul îl caută totdeauna pentru a se acoperi cu masca virtuţii, sau cel puţin nu renunţă niciodată a se scuza, probează că această tendinţă către demni­tatea morală, e cu totul în adâncul naturii noastre. S-a observat cum că, conştiinţa, ea deasemenea, pare moartă la un număr de oameni rătăciţi. Cine va nega totuşi că conştiinţa nu face parte din patrimonial uman şi cine nu va observa cu oarecare semen că ea nu dispare niciodată totalmente?

În fine, avem o liberate care tinde la deplinul său exerciţiu, la independenţa mişcărilor ei în limitele binelui! În ea se află forţa de expansiune a persoanei noastre. Ea îşi simte aripile şi detestă căptivitatea. Vastele orizonturi o încântă. Ea ar voi să dea fiinţei noastre o dezvolate înfinită, măguli­toare şi încântătoare!

O dată mai mult, sufletul nostru îşi ia zborul către un scop pe care această viaţă nu-l realizează. Sentimentul valorii noastre personale ne îmboldeşte să dorim permanenţa în fiinţă pentru tot ce emană din noi. Or, minutul care trece e deja departe şi duce cu el comoara sa: succesul, activitatea desfăşurată, veselia cuvenită, afecţiunea vibrantă… Poetul se laudă oare când de a fi dat operelor sale o durată superioară celei de „bronz“. Ce iluzie! Totul dispare în pâcla timpului ! Amintirea dăinuieşte uneori, e adevărat. Dar ce e amintirea pe lângă realitatea moartă? Şi dacă oamenii îngână câţiva ani încă numele nostru, împodobindu-l cu o platonică admiraţie, de ce valoare poate fi această supravieţuire pentru un răposat care nu mai este şi nu mai are conştiinţă!! Nu, dacă mormântul ne absoarbe, dorinţa noastră născută din expansiunea însufleţită, de permanenţă personală este cu totul zadarnică.

Aspiraţiile noastre după o valoare morală fără amestecuri, după o perfecţiune ideală, nu întâlnesc mai mult limita lor în această vale noroioasă care este pământul! Sfinţii nu încetează de a geme pentru păcatele lor, de a plânge pentru greşelile lor. Orice om sincer şi care se supune examenului conştiinţei, zăreşte îndată în conduita sa zilnică o mie de urme de egoism, de gelozie, de vanitate prostească, de înfumurare ridicolă, de ipocrizie uşoară, de senzualităţi mediocre… El simte destul de bine că toate acestea nu-i înfrumuseţează sufletul, că toate aceastea îl îndepărtează de perfecţiunea care se cuvine unei fiinţe inteligente. El suferă că nu poate niciodată să se preţuiască atât cât ar voi, nici să parvină la această virtute totală care-l atrage prin frumuseţea sa suverană.

Tendinţa sa nu ajunge perfecţiunea morală! Ce să mai spun acum despre probele fără număr ale libertăţii noastre! Personalitatea noastră şi nevoia ei de nepotolit de autonomie, de creativitate cu uşurinţă, de independenţă în alegere şi purtare, sunt înlănţuite din o mie de părţi de o dată! Aripile noastre bat totdeauna contra uneia din verigile coliviei. Evenimentele ne constrâng, circumstan­ţele ne imobilizează, oamenii ne impun sclava­gismul răutăţii sau al drepturilor lor. Autoritatea însăşi, cu toate că este organul legitim şi necesar al întregii vieţi sociale, ne impune piedicile sale. Şi secolul care a exaltat atât pentru libertatea omului, a văzut aprinzându-se acest înspăimântător război şi tot aparatul celor mai straşnice constrân­geri care-i este consecinţa fatală!

Şi totuşi este imposibil ca sufletul uman să fie avid, în virtutea celor mai nobile şi celor mai esenţiale dorinţe care izvorăsc din fiinţa sa, de o libertate himerică, de o perfecţiune irealizabilă, de o permanenţă de viaţă personal în contradicţie cu deşertăciunea iremediabilă a lucrurilor ce trec!

Desigur „Ce monstru e deci omul? ce haos?…“ spunea Pascal. Omul ar fi în adevăr o operă neizbutită, dacă nu ar fi nemuritor. Dar Dumnezeu nu lipseşte operele sale. Iată pentru ce a pregătit omului o a doua viaţă, care va da activităţii sale personale durata fără sfârşit pe care ea o râvneşte, conştiinţei sale satisfacţia unei conduite ideal de frumoase, libertăţii sale bucuria liberatoare a unei independenţe definitive.