Claudiu Ionescu, 33°
Director, MASONIC FORUM Magazine
Subiect care stimulează imaginația, dând naștere la tot felul de teorii ale conspirației, masoneria este, dincolo de aceste holograme induse de dușmanii ei ori de cei ai globalizării, un fenomen social, care angrenează oameni de pe întreaga planetă. În Statele Unite, masoneria este o mișcare cu puternice valențe sociale, în timp ce în Europa ar putea fi caracterizată printr-o notă preponderent filosofică. Masoneria actuală, modernă, a fost “inventată” în Regatul Unit, născându-se la 1717. A fost momentul
transformării masoneriei operative (bresle de constructori ai catedralelor, cunoscători ai “secretelor” unghiului drept și al arcului ogival) într-una speculativă.
Se spune că SUA este un stat masonic. Corect, întrucât așa numiții founding fathers ai națiunii americane erau, în marea lor majoritate, membri ai masoneriei. Declarația
de Independență este un text elaborat de masoni, semnat de masoni. Revoluția franceză este o mișcare socială generată de masoni, celebra Liberté, égalité, fraternité fiind deviză pur masonică.
Idealurile masonice au avut rezonanță și în istoria României: un punct de plecare este constituit de faptul că revoluționarii de la 1848, instruiți în spațiul central-european, predilect la Paris, erau masoni în loji franceze ale Grand Orient de France (Bălcescu, Rosetti, Alecsandri, Bolintineanu, Christian Tell etc.). S-a remarcat că, la momentul respectiv, ”… toate caietele de doleanțe – cerințele de reformă adresate, din toate provinciile Franței, regelui Ludovic al XVI-lea – se asemănau ca și când ar fi fost scrise de aceeași mână secretă, iar singura explicație plauzibilă este că toate au fost redactate în lojile masonice și apoi preluate de deputații Stării a Treia, care ajung la Paris. Același lucru se repetă la noi în 1848. Acești tineri români care studiaseră la Paris, aproape toți – avem dovezi acum, când s-au deschis arhivele masoneriei – au fost recrutați pentru a intra în masonerie, și au venit ca masoni la noi în țară.”[1]
Un al doilea moment de referință este acela că Unirea Principatelor de la 1859 a fost realizată, după cum se știe, prin dubla alegere a lui Cuza – se presupune că a fost și el mason, membru al lojii Steaua Dunării; dincolo de semnele de întrebare privind certitudinea apartenenței, rămâne sigur că ”tinerii unioniști care i-au propus candidatura și care l-au votat erau, mai toți, masoni. El a fost creația masonilor la început.”[2] Așa cum, ca o ironie a istoriei, tot masonii vor fi implicați direct în abdicarea sa – este vorba despre ”monstruoasa coaliție”.
Un al treilea moment care trebuie subliniat este acela că recunoașterea Statului național unitar român a fost posibilă datorită apartenenței lui Alexandru Vaida-Voevod la masonerie. Pe 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia proclama unirea Transilvaniei cu România, însă această decizie populară trebuia recunoscută de Marile Puteri la Conferinţa de Pace de la Paris. Evident, era vorba despre unul dintre cele mai importante momente ale istoriei moderne a României, acela al făuririi Statului național unitar. Prăbușirea marilor imperii la sfârșitul Primului Război Mondial a pus diplomația românească în fața unor probleme greu de depășit. Prim-ministrul de atunci, Ionel I. C. Brătianu, negociase intrarea noastră în război. Intransigența lui la Conferința de Pace de la Paris din 1919, în ceea ce privește trasarea granițelor României, a făcut ca delegația română să se afle într-o situație deosebit de dificilă; politicianul și-a dat seama că nu poate rezolva problema într-un mod favorabil României, a conștientizat că se află pe o poziție inferioară celorlalți participanți la negocieri. Situarea delicată era, printre altele, și consecința faptului că, la masa Conferinței de Pace, toți reprezentanții de seamă ai marilor puteri erau masoni: președintele american Woodrow Wilson, primul ministru englez Lloyd George, președintele francez George Clemenceau și primul ministru italian Vittorio Orlando. Reprezentanții Ungariei, Serbiei, Cehoslovaciei și Poloniei erau, de asemenea, masoni. În acest context, doar Ionel I.C. Brătianu nu era mason; știa însă despre puterea și impactul masoneriei de la tatăl său, Ion Brătianu, care fusese inițiat în 1846 la Paris. Cu abilitate deosebită, Ionel I.C. Brătianu a reușit să obțină o amânare a negocierilor pentru 10 zile. Având această marjă de timp, s-a întors în țară și l-a desemnat pe Alexandru Vaida-Voevod să preia negocierile, dându-i totodată și sarcina de a adera la masonerie. Trebuie menționat că în timpul războiului toate lojile din țară își întrerupseseră lucrările, cu o excepție: loja ”Discipolii lui Pytagora din Galați continua lucrul desfășurând o activitate intensă pe teren social și caritabil”[3]. Marea Lojă Națională din România (M. L. N. R.) ”decide închiderea tuturor lojilor, afară de cele din orientul (orașul, n.m.) București, aparținând ritului «scotez», ceeace este consemnat într`un proces-verbal (…)”[4], pentru ca imediat după război să își reînceapă activitatea.
Șapte reprezentanți din delegația română de la Paris au solicitat să fie primiți în loja Ernest Renan din obediența Marelui Orient al Franței: Alexandru Vaida-Voevod, la acea vreme era membru al Consiliului Dirigent transilvănean; fusese acceptat ca prim-ministru de Ionel Brătianu, din rațiuni înalte[5]; diplomatul Caius Brediceanu, consilier la Ministerul Afacerilor Externe al României; Mihai Șerban, licențiat
în agronomie la Halle și doctor în drept, conferențiar la Universitatea din Iași; avocatul arădean Gheorghe Crișan; poetul Ion Pillat; inginerul inventator și pionier al aviației mondiale Traian Vuia; avocatul și gazetarul Voicu Nițescu. Cererea de inițiere a românilor datează din 14 mai 1919. Academicianul Dan Berindei presupune că persoana care i-a girat pe români (în terminologie masonică, persoana care recomandă pe cineva pentru inițiere se numește “naș”) a fost, alături de Marcel Huart, avocatul Samuel Silvan Krainik[6]. La 8 mai 1919, Alexandru Vaida-Voevod ceruse, conform uzanțelor masonice, în lipsa cazierului judiciar, un certificat din partea Legației române la Paris, din care să rezulte că nu suferise nici o condamnare. Documentul a fost semnat de secretarul de legație, Andrei Popovici. Odată cererea primită, Marcel Huart, conducătorul lojii (în terminologie masonică este maestru venerabil) Ernest Renan o transmite, la 24 mai 1919, Consiliului Marelui Orient al Franței, cu următoarea recomandare: “Îmi permit să vă atrag atenția binevoitoare asupra caracterului excepțional și cu totul special al acestei cereri. Acești profani nu sunt decât de puțină vreme la Paris. Ei se vor reîntoarce după încheierea definitivă a păcii în România, unde anumite societăți secrete funcționează, dar unde francmasoneria nu există, și unde, admiși în Ordinul nostru, ei se vor grăbi să constituie unul sau mai multe ateliere afiliate Marelui Orient al Franței. Cererea lor este însoțită de certificatul de onorabilitate, cu caracter oficial, echivalentul cazierului lor judiciar. În plus, însuși caracterul misiunii lor diplomatice îi pune la adăpost de orice suspiciune. Pe de altă parte, șederea lor provizorie la Paris constituie pentru anchetatori un element de care trebuie ținut seama, căci nu ne putem gândi în a proceda la altă informare decât la un interogatoriu cât de profund cât ar fi posibil. În sfârșit, apropierea plecării lor ar face poate imposibilă inițierea lor, dacă ar trebui să se respecte strict și în mod scrupulos termenele impuse de regulamentul general în ceea ce privește data depunerii cererii și cea a inițierii lor. Dar, dincolo de orice altă considerație, nu trebuie avută în vedere perspectiva unei viitoare constituiri în România a unei obediențe atașate Marelui Orient al Franței? Fără a insista mai mult asupra însemnătății acestei achiziții pe care suntem în ajun de a o realiza, vă rog deci a binevoi să autorizați Loja Ernest Renan să scurteze pentru acești profani procedura de anchetare înaintea inițierii și de a primi eventual pe acești profani de calitate și de a studia, de asemenea, dacă este cazul, mijloacele de a li se conferi rapid și în acord cu Consiliul Ordinului, gradele succesive de companion și de maestru.”[7]
Audierea lui Alexandru Vaida-Voevod a avut loc pe 28 iulie 1919, în clădirea Marelui Orient al Franței din rue Cadet nr.16. Tradiția masonică impune ca inițierea unui profan să fie precedată de cercetarea
acestuia de către masoni din viitoarea lui lojă. A doua zi, maestrul venerabil al lojii Ernest Renan, Marcel Huart, îl anunța pe ministrul român că, îndată după audiere, numeroasa adunare i-a fost în întregime favorabilă. Cu alte cuvinte, a fost votată în unanimitate primirea lor în francmasonerie.
În aceste condiții speciale, inițierea românilor a avut loc pe 4 august 1919. Cei șapte primesc, la 23 ianuarie 1920, gradele de companion și maestru. Din nou, explicația comprimării timpului de așteptare
între gradele masonice este clară, motivată prin faptul că românii vor întemeia loji în țară, cu sprijinul Marelui Orient al Franței. În septembrie 1919 a avut loc Conventul anual al Marelui Orient. Marcel Huart,
care fusese ales membru în Consiliul de conducere al Ordinului, trimite francmasonilor români o invitație specială, contrară însă tuturor regulamentelor masonice. El îi invită pe Alexandru Vaida-Voevod și
pe prietenii săi români la ceremonia de închidere a Conventului. Am afirmat că invitația este contrară cutumelor masonice întrucât la lucrările unui Convent masonic nu pot participa ucenicii, masonii de gradul 1. Semnificativ este faptul că francmasonii români reușiseră să câștige în lumea masoneriei franceze un prestigiu incontestabil dacă, ucenici fiind, erau invitați să participe la o asemenea ceremonie masonică de vârf. Un alt demers interesant al lui Marcel Huart este punerea în temă a lui Alexandru Vaida-Voevod — pe care, probabil, în considera un viitor pion al Marelui Orient al Franței în România — cu existența în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat a unor loji masonice la București, Brăila și Galați, aflate, înainte de război, sub obediența Marelui Orient al Franței.
Trebuie punctat faptul că alegerea acestei loji masonice nu a fost deloc întâmplătoare. Era un demers care țintea interesul național al românilor și nimic nu putea fi neglijat. Loja pariziană Ernest Renan număra peste o sută de membri, dintre care unsprezece erau jurnaliști, o combinație favorabilă scopurilor delegației române la Conferința de Pace de la Paris.
Pentru Alexandru Vaida-Voevod intrarea în francmasonerie nu a fost un scop în sine, ci un mijloc de a sluji interesul național. Prin intermediul masoneriei, Alexandru Vaida-Voevod contactează, la sugestia lui Marcel Huart, doi politicieni francezi importanți, anume pe senatorul Mascurand, care prezida Comitetul republican al Comerțului, Industriei și Agriculturii, și pe adjunctul ministrului de interne, Jules Favre.
Huart considera că aceste întâlniri ar putea fi utile pentru viitoarele raporturi între România și Franța. Odată deținută calitatea de mason, Vaida-Voevod se implică în mod responsabil în lucrările lojii și privește cu discernământ situarea sa în context, marcând acest lucru peste ani, în Memoriile sale: ”Firește că rostul adevărat al masoneriei e cu totul altul decât protecția reciprocă frățească…”[8].
Foarte interesante sunt afirmațiile făcute în corespondența cu un alt mare politician patriot ardelean, Iuliu Maniu: de la succinta și densa considerație ”Două mari organizații stăpânesc omenirea și îmbrățișează rotogolul pământului: biserica romano-catolică și francmasoneria”[9], la analiza lucidă a situației de la noi: ”Lipsa unei serioase organizări francmasonice la noi a avut nesfârșite consecințe (…) pentru cauza noastră înainte de război, în decursul războiului și mai cu seamă la pertractările Conferinței de Pace.”[10]
Cu o viziune de ansamblu, ținând seama de particularitățile etno-geografice ale estului Europei în acel moment (în fond, nu numai atunci, dar acut după încheierea războiului), el a formulat observații pertinente și și-a trasat o linie coerentă de acțiune: ”Iugoslavii, polonezii, ceho-slovacii fără de legăturile francmasonice de care dispuneau nu ar fi putut nicicând ajunge ceea ce au ajuns, cu toate că și ei
sunt supuși unui tratament destul de mașter (…) Maghiarii, evreii și sașii își au lojile. Acestea sunt în strânsă legătură cu Marele Orient German și cu toate organizațiile mari din lume. Posibilitatea de a le
controla ne lipsește și ne va lipsi și pe viitor, dacă nu vom căuta să stăpânim și pe acest tărâm situația. Am căutat să mă informez. Am intrat în relații cu francmasonii (…) Am negociat cu ei. Odată organizați, am putea să ne adaptăm ritualul conform trebuințelor și mentalității noastre specifice. (…) Pe încetul i-am asimila noi în organizațiile noastre pe străini, nu ei pe noi[11]. În străinătate nu am mai fi considerați ca un fel de semisălbatici, cari nici măcar până la organizarea francmasonică nu au evoluat. Ni s-ar deschide o mie de porți pe care altcum în veci pururi le vom găsi închise.”[12] Pornind de la aceste cuvinte, de la aprecierea propriului statut aflat într-o relație de necesitate cu o organizație transnațională, conexând diplomația cu gândirea profană, subliniez ideea de responsabilitate istorică în fața națiunii în raport cu
viitorul, nu doar cu un prezent/viitor imediat, pe care au avut-o acțiunile lui Vaida-Voevod. O simplă formulare dintr-o scrisoare către Iuliu Maniu, cu caracter personal, dovedește, o dată în plus acest lucru: ”O să te țin în curent conform datoriei prietenești și oficiale (s.n.) ce am față de tine. Zic: să dea Dumnezeu să fie într-un ceas bun pentru neamul nostru…”[13]
Consecința a fost că ”în calitatea lui, recunoscută, de membru al Marelui Orient, Vaida a avut prilejul să trateze cu Clemenceau și cu George Lloyd, ei înșiși membri ai societății secrete, în cu totul alte condiții
decât Ionel Brătianu… Pe bună dreptate, V. V. Tilea aprecia în lucrarea sa Acțiunea diplomatică a României, publicată în 1925, că Alexandru Vaida-Voevod a știut să construiască pretențiilor noastre o bază armonizată cu interesele Aliaților, izbutind să câștige României, în scurt timp, locul și rolul cel mai important între toate statele Europei Centrale și Orientale.”[14]
Atitudinea lucidă a lui Vaida-Voevod, asociată statutului de mason într-un conglomerat internațional, reprezintă în fapt și un alt mod de a percepe masoneria, o treaptă superioară ce a prins contur prin personalitatea sa în primul rând, un mod radical dacă îl comparăm cu naivitățile și stângăciile prezente în masoneria noastră doar cu două decenii înainte de acest moment. Și dau un singur exemplu, anume România masonică. Revistă morală, literară și sciintifică. Organul intereselor Franc-Masoneriei Române, cu redacția și administrația pe ”Strada Carol, No. 34, Bucuresci”, în care, pe lângă editorial, știri din țară, ferpare, poezii de Carol Scrob, anecdote masonice, proverbe și maxime, ”eseuri” gen ”Femeea și Poesia” – necesare, poate, pentru un public în formare -, un loc minuscul era rezervat ”Știrilor din streinătate”! Evident, nu compar o poziție diplomatică cu o revistă, ci doar vreau să subliniez saltul valoric și conștientizarea faptului că țara nu putea rămâne izolată și că o integrare și pe această linie, a masoneriei, ar fi fost fastă pentru destinul ei.
Un relevant număr de documente referitoare la inițierea în francmasonerie a lui Alexandru Vaida-Voevod și a celorlalți membri ai delegației ardelene la Conferința de Pace de la Paris din 1919 s-a păstrat și astfel avem indicii ale împletirii masoneriei cu destinele unei țări. Este potrivită, în acest context, o afirmație a istoricului Dan Berindei: “Fără documente de acest fel, istoria modernă și contemporană a României riscă uneori să nu fie înțeleasă pe deplin.“[15]
BIBLIOGRAFIE
ANASTASIU, Radu, Istoria francmasoneriei române, Editura proprie, strada Progresului 7, București, 1936
DOBRESCU, Emilian M., Iluștri francmasoni, București, Nemira, 1999
DJUVARA, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediția a IV-a revăzută, București, Humanitas, 2002
* * * Pagini și imagini despre Francmasoneria din România, vol. I, București, Editura Vision Design, 2005
Revista Forum Masonic, nr. 5, 2001
[1] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ediția a IV-a revăzută, București, Humanitas, 2002, pp. 168-169. [2] Ibidem, p. 175. [3] Radu Anastasiu, Istoria francmasoneriei române, Editura proprie, strada Progresului 7, București, 1936, p. 32. [4] Ibidem, pp. 32-33. [5] Cf. Neagu Djuvara, op. cit., p. 207. [6] Horia Nestorescu-Bălcești, “Alexandru Vaida-Voevod – contribuții la recunoașterea internațională a Marii Uniri”, Revista Forum Masonic, nr. 5, 2001, p. 28. [7] Ibidem, pp. 28-29. [8] Citat în Mircea Vaida-Voevod, ”Alexandru Vaida-Voevod. Destinul unui francmason în realizarea Marii Uniri”, Pagini și imagini despre Francmasoneria din România, vol.I, București, Editura Vision Design, 2005, p. 106. [9] Idem. [10] Idem. [11] N.m. Este vorba despre masoni de alte etnii de pe teritoriul țării noastre. [12] Mircea Vaida-Voevod, ed.cit., p. 106. [13] Ibidem, pp. 106-107. [14] Emilian M. Dobrescu, Iluștri francmasoni, București, Nemira, 1999, p. 170. [15] Cf. Horia Nestorescu-Bălcești, art. cit., p. 28.
