EUGEN OVIDIU CHIROVICI

Mare Maestru din Trecut, Marea Lojă Națională din România
Director de Onoare al revistei FORUM MASONIC

Declanșată în urmă cu mai mulți ani, criza finan­ciară (re)modelează dramatic nu doar economiile naționale ale unor state, dar și comportamentele sociale și setul de mentalități caracteristice unor națiuni. Cum afectează criza raportarea publi­cului larg la Francmasonerie?
Întrebarea nu este deloc reto­rică. Mai peste tot în lume, odată cu declanșarea crizei economice, apetitul pentru teorii conspira­ționiste a crescut proporțional, am putea spune, cu intensitatea problemelor financiare. Organisme de tipul Comisiei Trilaterale, Grupului Bilderberg (instituții care, în treacăt fie spus, nu au nimic de-a face cu Francmasoneria și, evident, Craftul), au devenit miezul unor teorii care asimilează criza cu o conjurație menită să reașeze ordinea mondială – bineînțeles, în favoarea unora și, la fel de bineînțeles, în detrimetrul altora.
Rareori găsim – în cadrul acestor teorii – Rusia, China, Franța sau Germania printre beneficiarii acestei „noi ordini mondiale“. Cel mai adesea, ­„firele“ conjurațiilor merg peste ocean și se sfârșesc – nimic nou sub soare, nu-i așa? – în capitala celui mai puter­nic stat din lume, SUA.
De ce SUA?
În 1991, când URSS se destrăma, SUA rămânea singurul hegemon global. Forța sa militară copleșitoare, economia sa imensă, popcultura sa „agresivă“ și meritul simbolic de-a fi câștigat „războiul rece“ întins pe patru decenii, toate acestea legitimau America pentru rolul de primadonă în concertul global. China abia își începea uluitoarea sa ascensiune economică, Rusia își lingea rănile, redusă la dimensiunile geografice din secolul al XVII-lea, Germania își încorda mușchii pentru a realiza dificila reunificare cu landurile estice, UK era per­cepută mai degrabă ca o extensie fidelă a Americii și mai puțin cu un jucator în sine, iar Franța încă își căuta viitorul în globul de cristal al neogaullismului care începea să pâlpâie timid la Paris și să-și coaguleze expresia politică prin dl. Chirac. Pentru mai bine de un deceniu, SUA avea să atragă toată spaimele mondiale și să fie privită la fel cum era privit Imperiul Roman în epoca împăratului Augustus. Întotdeauna cei mici se tem de cel mai puternic; aceasta a fost paralogica mentală care avea să transforme America, în percepția unei bune părți a publicului, din campioana Lumii Libere într-un hegemon care ­inspira frică.
Criza economică nu a făcut decât să toarne un șuvoi de apă în iazul care alimentează aceste temeri. Evident că SUA vrea să cucerească lumea – spun ­aceste teorii – și la fel de evident că, iată, nu o mai face (doar) cu tancurile și cu avioanele, o face cu politica dolarului și cu atacuri sub centură menite să destabilizeze economia mondială, pentru ca aceasta din urmă să-i pice în mâini ca un fruct bine copt.
Marile fisuri ale acestor teorii sunt mai mereu invizibile pentru un public mai degrabă neinstruit și lesne de sedus prin „cvasiinformații“ deformate, trunchiate sau de-a dreptul mincinoase. Dacă vei încerca să explici cuiva cauzele deloc simple care au condus la actuala criză, trebuie să intri în teorii financiare, sociale, antroplogice etc, etc, teorii care sunt precum limba chineză pentru cei mai mulți locuitori ai Europei, de exemplu. Dacă vei spune că America vrea să cucerească lumea, oricine poate „pricepe“ o asemenea „explicație“ a ceea ce se ­întâmplă.
După Marea Criză din 1929-1933, țapul ispășitor a fost găsit, măcar în unele state, în evrei; o minoritate lipsită de mecanisme de apărare, vulnerabilă prin neapartenența la religia majoritară, deloc simpatizată de publicul larg ca urmare a unor decenii de antisemitism fățiș sau voalat propagat în presă. Teoriile abradacabrante vehiculate în ­făcături ale Ohranei țariste, de genul „Protocoalele Înțelepților Sionului“, sau ale tripletei ­Hitler-Rosenberg-Goebbels, au condus direct la Holocaust, care a costat șase milioane de vieți doar în rândurile etnicilor evrei.
Pe fondul actualei crize, mai ales în țările unde rata șomajului crește, spaima de ziua de mâine devine cronică, incertitudinile vizavi de viitor nasc nevroze tot mai accentuate, tendința de a găsi un „inamic explicativ“ este foarte mare. În Slovacia, de exemplu, „inamicul“ găsit de unele publicații au fost rromii; până ce un individ a pus mâna pe o cara­bină și a executat cu sânge rece câțiva oameni care i-au ieșit în cale. În Ungaria s-a observat o creștere a pozițiilor anti-semite. Extrema dreaptă fascistoidă (!) a câștigat teren în Rusia, țara care a plătit cu peste zece milioane de vieți victoria împotriva fascismului în cel de Al Doilea Război Mondial.
În aceste condiții, publicul se poate lăsa sedus de un discurs politic extremist, iar politicienii, la rândul lor, pot fi tentați să înglobeze în discursul menit să aducă voturi anumite elemente care păreau de neimaginat fie și cu un deceniu în urmă. Hitler nu a avut nevoie de majoritate în parlamentul german pentru a prelua puterea absolută, ci de mai puțin de o treime; restul a fost acțiune gangsterească și propaganda neagră împotriva opozanților și a „tovarășilor de drum“.
Cum se poziționează Craftul față de aceste atacuri care devin tot mai intense, mai ales datorită capacității pe care o oferă internetul în privința posibilității diseminării „informației“ cu o viteză unică în istorie?
Evident, nu încercând să demonstreze că nu este vinovat de imaginarele conspirații de care este „acuzat“. Aceste acuze sunt uneori atât de absurde, încât orice tentativă de a folosi argumente raționale împotriva iraționalului în esența pură ar echivala cu dialogul intre un paranoic ce se crede Napoleon și medicul care încearcă să-i spulbere convingerea. Ordinul nu și-a irosit niciodată energiile în lupta cu detractorii săi cronici și cu dușmanii lui dintotdeauna (extremiștii de o natură sau alta, tiranii, fundamentaliștii). Dar nici nu trebuie, cred eu, să ignore forța acestor așa-zise „teorii“ și puterea lor de seducție într-un public tot mai îngrijorat de viitor și tot mai avid de pseudo-explicații. Mai ales în statele în care democrațiile și reflexele democratice ale publicului larg nu sunt încă deloc consolidate.
Vor depăși aceste „teorii“ stadiul de „under­ground“ de astăzi și se vor închega în ideologii politice? Vor reuși aceste idelogii să nască expresii partinice? Vor reuși aceste partide să-și adjudece hălci întregi din parlamentele naționale? Cu alte cuvinte, se va repeta povestea anilor ’30 ai secolului trecut, când acești viruși, profitând de prăbușirea sistemului imunitar al unor națiuni, ca urmare a crizei economice, au atacat în forță și au preluat puterea? O istorie întreagă ne atrage atenția că rareori am învățat din greșeli și că deseori le-am repetat.